ACCENTUL în română, accent liber și mobil, cu exemple - EXERCIȚII REZOLVATE (clasa a VII-a)

1. a) „CA-să”: accentul cade pe prima silabă.
2. b) „FLU-tu-re”: accentul cade pe prima silabă.
3. c) „e-le-FANT”: accentul cade pe ultima silabă.
4. d) „te-le-vi-ZOR”: accentul cade pe ultima silabă.
5. Observăm că accentul nu urmează o poziție fixă: variază de la un cuvânt la altul, ceea ce confirmă regula accentului liber.

Răspuns: a) CA-să (silaba 1); b) FLU-tu-re (silaba 1); c) e-le-FANT (silaba 3); d) te-le-vi-ZOR (silaba 4).

1. Din context, „a făcut trei copii după certificat” înseamnă că a reprodus documentul, nu că a adus pe lume copii.
2. Acest sens corespunde formei „copii”, plural de la „copie”, cu accentul pe prima silabă: „CO-pii”.

Răspuns: Sensul este „reproduceri ale documentului” (plural de la „copie”), iar accentul cade pe prima silabă: „CO-pii”.

1. a) Din context, e vorba de un obiect folosit la cusut. Sensul este „ace” (plural de la „ac”), cu accent pe prima silabă: „A-ce-le”.
2. b) Din context, „acele case” înseamnă „casele acelea”, forma de plural feminin a lui „acela”. Accentul cade pe a doua silabă: „a-CE-le”.

Răspuns: a) sensul „ace de cusut”, accent pe prima silabă (A-ce-le); b) sensul „acelea” (demonstrativ), accent pe a doua silabă (a-CE-le).

1. Verificăm poziția accentului în fiecare exemplu: „CA-să” are accentul pe prima silabă din două; „e-le-FANT” are accentul pe ultima silabă din trei; „FLU-tu-re” are accentul pe prima silabă din trei.
2. Dacă regula colegului ar fi corectă, toate cuvintele ar avea accentul pe penultima silabă, dar „elefant” îl are pe ultima, nu pe penultima.
3. Concluzia: nu există o poziție fixă a accentului în română, ci accentul e liber și trebuie învățat pentru fiecare cuvânt.

Răspuns: Afirmația e greșită: „elefant” are accentul pe ultima silabă, nu pe penultima. Exemplele arată poziții diferite ale accentului, ceea ce confirmă că e liber, nu fix.

1. În „el CÂN-tă” (timpul prezent, persoana a III-a), accentul cade pe prima silabă.
2. În „a cân-TA” (forma lungă a infinitivului), accentul cade pe a doua silabă.
3. Diferența arată că accentul se poate muta în interiorul aceleiași familii de cuvinte, în funcție de forma gramaticală. Aceasta este mobilitatea accentului.

Răspuns: „CÂN-tă” (accent pe prima silabă) și „cân-TA” (accent pe a doua silabă). Diferența arată accentul mobil: se mută odată cu schimbarea formei cuvântului.

1. Pentru sensul „copii mici”, construim un enunț în care contextul (joacă, școală, părinți) arată clar acest sens.
2. Pentru sensul „reproduceri ale unui document”, construim un enunț cu un context administrativ (acte, xerox, dosar).
3. Verificăm că, deși cuvântul se scrie identic, contextul din fiecare enunț elimină orice ambiguitate pentru cititor.

Răspuns: De exemplu: „Copiii se jucau veseli în curtea școlii.” (sensul „copii mici”) și „Am depus la dosar copii după toate actele.” (sensul „reproduceri ale documentului”).

1. Primul cuvânt subliniat, „copiii” (cu articol hotărât), se referă clar la elevi, plural de la „copil”, accent pe ultima silabă a rădăcinii: „co-PI-ii”.
2. Al doilea cuvânt subliniat, „copii”, apare lângă „după fișele de lucru”, context care arată reproduceri ale unui document, plural de la „copie”, accent pe prima silabă: „CO-pii”.
3. Deși cele două cuvinte au litere asemănătoare, contextul și accentul le arată ca fiind cuvinte diferite ca sens.

Răspuns: Primul „copiii” înseamnă elevii (plural de la „copil”); al doilea „copii” înseamnă reproduceri ale fișelor (plural de la „copie”). Sensurile se disting prin context și prin accent.

1. Despărțim cuvântul în silabe: „îm-pă-RAT”.
2. Litera specială „î” apare la începutul cuvântului, în prima silabă, dar accentul cade pe ultima silabă, „rat”.
3. Aceasta arată clar că diacriticele (ă, â, î, ș, ț) marchează un sunet, nu poziția accentului. Cele două lucruri sunt independente.

Răspuns: Afirmația e greșită: în „împărat”, litera „î” e la început, dar accentul cade pe ultima silabă („rat”). Diacriticele arată un sunet, nu accentul.